Tuesday, October 31, 2017

Cant de Vioara

Ascultam cantecul sau trist, e o vioara acolo care exprima aproape perfect ce simt. Ii canta unui rosu trandafir. Ciudat cum oamenii pleaca la plimbare prin diverse locuri, isi iau cate o portie, uneori de frumos, de bine, alteori de tristete, de amar si se duc undeva, intr-un alt loc, mai mult sau mai putin zgomotos, se cuibaresc acolo si isi deapana firul povestirii. Doar pentru ei, pentru a lor inima sau si pentru altii. De parca ne-am simti mai bine daca si altii ar fi partasi povestii noastre, durerii noastre. Daca macar ei ne-ar asculta, pentru ca noi insine de multa vreme nu ne mai auzim. Surda sunt in ultima vreme la ce-mi spune inima, si doar atunci cand arcusul curge lin pe strune de vioara, incep a-mi reauzi soaptele sufletului murmurand: nu ma-nchide, nu ma-nchide, nu ma zavori, elibereaza-ma.
   

Reda-mi speranta. Sunt momente in care imi amintesc cum cantam la vioara, copil fiind. Incercam, e mai potrivit spus. Scartaiam din strune, cotropeam auzul celor din jur cu zgomot, deloc cu muzica. Si mai ciudat este ca, mai tarziu, in inima, cantul imi iesea intotdeauna perfect. Era un cant fara ezitare, fara teama, arcusul isi mangaia iubita vioara, lin, molcom si mereu cu infinita tandrete. Si dragoste. Vioara, ca raspuns, canta. In inima putea, stia sa cante. Ii spunea o poveste de dragoste ce-avea sa se intample ani mai tarziu, intr-o noapte de toamna. Am vrut sa te sun azi, sa-ti spun ce nu ti-am spus atunci: ca mi-as fi dorit sa ramai. Am vrut sa te sun azi… sa-ti cant, in sfarsit, la vioara.

No comments:

Post a Comment

De ce nu imprumut eu carti

Buna ziua. Am sa va spun de ce nu imprumut eu carti nici altora, nici de la altii. Pentru ca le iubesc enorm si sunt asa o posesiva si...