Tuesday, October 31, 2017

Poetului…

Draga Ionatan, I-am cerut Sorinei, aici la comentarii, permisiunea sa-ti mai scriu un rand sau doua. Banuiala mea este ca iar o sa ma intind la vorba. Deh, de buba asta a vorbitului mult, fara masura si mai mereu incoerent n-am scapat. Ce, credeai ca voi scapa asa usor de bube? Ei as! Nici nu stiu cu ce sa incep. Iti cer iertare pentru ca maine nu voi putea fi langa tine, fizic, sa te „conduc” pe acel drum, cum se spune. Iarta-ma te rog. Tocmai pentru ca nu voi putea fi acolo, m-am gandit sa-ti scriu. O scrisoare. Tot in stilul meu: haotic si cu hartoape. Faci tu ce faci si netezesti drumul. Doar asa ai facut mereu. Sa-ti spun intai ca as dori sa-ti multumesc. Cum pentru ce? Pentru ca ai fost. Pentru ca esti. Pentru ca ai acceptat o conversatie virtuala cu o persoana ce-ti citea poeziile si i-ai facut un neasteptat cadou. Pe langa poezii, mi-ai permis sa-ti aud vocea. Sa o cunosc si pe Sorina. Ce dar mai mare mi-as fi putut dori? Nu pot sa inteleg de unde ai capatat asa o deschidere catre oameni, adica pot sa inteleg de unde, dar tot ma mir ca mai exista suflete pe pamant asa, precum al tau. Ai acceptat sa intri in dialog cu cititorii, luandu-i pe toti de “buni”, sau de buna credinta. Iubindu-i pe toti, de fapt, „asa cum sunt”. In al doilea rand as vrea sa-ti marturisesc azi ca tu ai fost cel ce m-a inspirat sa scriu. Imi pare atat de rau ca nu ti-am spus-o niciodata… Da, ai observat bine ca „mi-am facut blog” (cum e expresia mult uzitata) tocmai pentru a-i povesti lui dragostea lui, acelui el ce locuieste in a mea inima. O poezie de-a ta mi-a dat imboldul sa ii scriu. Stii care? Picura frunze. M-am trezit ca, dupa ce am citit-o si rascitit-o si iarasi privit-o, ea imi venea in minte ori de cate ori mi se ducea gandul spre cel iubit. Pentru ca atunci cand eram langa el, picurau dureri, lacrimi sau doar boabe de apa din palmele mele, din prea multa emotie, tocmai pentru asta, de cand ti-am citit acea poezie, m-am hotarat sa-ncep sa scriu. Chiar si asa. Incoerent, confuz si cu denivelari. Ca sa-i povestesc ceea ce aveam in suflet pentru el. De la Picura frunze a ta, de acolo a inceput dorinta mea de a-i scrie lui. Si-o sa-i mai scriu, ca nu ma pot abtine. In al treilea rand trebuie sa stii ca o sa-mi lipsesti. Ca doar citind si recitindu-ti poezia, nu imi va fi de ajuns. Imi va lipsi prezenta ta. Fie si doar la telefon cand ma certai/ma corectai de fiecare data cand spuneam: „sa aveti grija de voi!” Mereu inlocuiai cu „Domnul are, a avut si va avea grija de noi!”. Mereu accentuai cuvantul Domnul. Cuvantul. Persoana. Normal, e bine cunoscuta neintelegerea, neputinta mea de a ma abandona intru totul in El, in Cel pe care spun, de altfel, ca Il iubesc. E semn de neincredere probabil. Mereu mi-am dorit sa ajung sa pot, sa am incredere deplina.